Photo Credit: Mara-Ștefana Petrovici via Compfight cc
Îmi sunt cunoscute muncile sisifice duse in discuţiile despre securitate cibernetică cu „non-tehnici”, mulţumită în parte rădăcinilor mele româneşti. Explicaţii despre tărâmurile dace sunt lungi şi anevoioase şi nu prea diferite de conversaţiile despre securitate cu oameni fără aptitudini tehnice. Toată lumea are o idee vagă despre ce poate fi, toată lumea e înarmată cu unul-două stereotipuri cel puţin, toată lumea are măcar o aşteptare legată de felul în care trebuie să arate respectivii inhabitanţi.
Notă: întrebările următoare au fost adresate autoarei la un moment dat de către prieteni, cunoscuţi sau străini din autobuz.
Întotdeauna se iniţiază conversaţia pornind de la premiza că nimeni nu va şti despre ce vorbeşti, drept pentru care menajezi interlocutorul şi îi oferi ceva context despre industria securităţii cibernetice, în general. Se clarifică faptul că e o profesie de sine-stătătoare, şi nu spre a fi confundată cu ruda-i mai generica, suport IT.
Interlocutor 1: Aşadar România e parte din Rusia?
Alina: Nu. Parte din fostul bloc comunist al Europei de Est care a căzut odată cu revoluţia din 1989. De-atunci tot traversăm printr-o democraţie de tranziţie…
Interlocutor 1: Ahh… deci a fost parte din Rusia?
Alina: Nu.
Interlocutor 1: Nu înţeleg. Scuze, n-am fost atât de bun la Geografie. Să fiu sincer, nu ştiu prea multe despre România. E unul din locurile alea despre care ştii că există, dar de care nu auzi atât de multe.
Alina: Înţeleg. Nu a fost niciodată parte din Rusia. Am pierdut Moldova (care continuă să fie ocupată de români), dar România nu a fost niciodată asimilată.
Interlocutor 1: E civilizată? Aveţi facilităţi normale?
Alina: Ce e o „facilitate normală”?
Interlocutor 1: Nu ştiu… electricitate?
Alina: Mhm. Ne mai trebuie din când in când, ştii pentru condiţii de trai precum încălzire, lumină, Internet. Deşi rareori ieşim din peşteri să vânăm mamutul, atunci când o facem, avem grijă să cărăm un încarcator de rezervă în caz că se descarcă iPad-ul!
Dialogul intră pe un făgaş mai normal, pe măsura ce oamenii încep să-şi amintească poveşti de fraudă cibernetică întâlnite în ziare. Ştirile de hacking nu sunt cele mai populare neapărat, dar reuşesc sa atragă ceva interes, admiraţie sau teamă. Pe de altă parte şi filmele aduc un fel de minimă informare; treacă de la noi exagerările crase şi izul de neverosimil.
Interlocutor 2: Ah! România… Îmi amintesc… Ceauşescu. Şi vampirul ăla… Dracula, nu? Era un fel de conducător sau rege in ţara voastră, aşa-i? Sau chiar era vampir?
Alina: Conducător, da. Vampir, mai puţin. Hollywood nu e tocmai cea mai corectă sursă de informare.
Urmează confuziile naturale între băieţii răi (criminali cibernetici) şi băieţii buni (hackeri etici). Schimbarea percepţiei, că nu toate actele de hacking sunt ilegale şi că există de fapt o nevoie întemeiată pentru această expertiză în a semnala şi rezolva vulnerabilităţi din sistemele informatice, este întotdeauna plină de neprevăzut şi peri albi.
Interlocutor 3: Am citit cum că sunt foarte mulţi români cerşind pe străzi în multe ţări europene. Nu vă pune ţara într-o lumină prea favorabilă. Sunt peste tot în ştiri. Să fiu sinceră, e puţin îngrijorător.
Alina: Numai o mică proporţie din cei reportaţi de media sunt români. Cu toate acestea, semantica, articolele lipsite de substanţă şi lipsa de interes contribuie la o campanie de dezinformare in presa de peste hotarele României.
România are bun şi rău la fel ca orice altă ţară, dar ca imigrant eşti scrutinizat şi analizat sub microscop. Problemele sociale sunt amplificate astfel încât să corespundă agendei politice predominante, şi în curând te găseşti într-o cutie foarte generică, cu eticheta de „infractor” lipită de frunte.
Conversaţia continuă prin a explica limba. Vocabularul tehnic e suficient de iritant încât să frustreze până şi cel mai binevoitor ascultător. Lipsa de interes se datorează lexiconului inutil complicat şi supei-alfabet de acronime, ataşate industriei. Între timp, conceptele mai populare precum aplicaţii mobile, clienţi web şi reţele de socializare au intrat in exprimarea colocvială, graţie integrării necesare atât în cotidian, cât şi în mediul profesional. Cu greutate ai mai găsi pe cineva în ziua de astăzi care să nu ştie ce e Microsoft Office sau cum să opereze Skype.
Interlocutor 4: Ce fel de limbă se vorbeşte în ţara ta?
Alina: Română.
Interlocutor 4: E un fel de rusă, poloneză?
Alina: Haha! Mai degrabă spaniolă, italiană. România este una dintre ţările care aparţin limbilor neolatine (romanice).
Interlocutor 4: Cum ai zis că se cheamă?
Alina: Română.
Interlocutor: Nu te cred.
Alina: …
În cele din urmă, se distrug delicat aşteptările nefondate legate de înfăţişarea unui expert în securitate cibernetică. Stereotipurile sunt un rezultat direct al portretelor mediatice ale aşa-zişilor „tocilari” precum o specie izolată, necomunicativă, alcătuită preponderent din bărbaţi a căror viaţă constă numai în jucării hi-tech şi calculatoare (inegalitatea dintre sexe este o altă problemă cu care se confruntă industria). E oare surprinzător că generaţiile viitoare nu vor să aleagă o carieră cu asemenea prospecte?
Interlocutor 5 (cunoscător temeininc în cele ale fizonomiei şi antropologiei): Îmi plac româncele. Da’ tu nu prea arăţi a româncă.
Alina: Şi cam cum crezi că arată o româncă?
Interlocutor 5: Mai blondă, nu ştiu… cu pielea mai palidă. Adică, e clar că tu ai un ten foarte deschis, dar nu eşti blondă, nu?
Alina: Nu. După cum nici o mare parte a conaţionalilor mei nu sunt. Dar, mai spune-mi, cum altfel ar mai trebui să arate o româncă?
Interlocutor 5: Nu ştiu, dar sunt foarte frumoase, de obicei.
Alina părăseşte conversaţia, reflectând intens asupra indentităţii sale naţionale… si a culorii evident greşite a părului.
Multe paralele pot fi trase între un stat şi industria de securitate a informaţiei, dar e suficient să observăm că în fiecare se vorbeşte o limbă nouă, fiecare e populată de personaje interesante, fiecare se confruntă cu propriile-i frustrări, succese, eroi sau antagonişti. Nu înseamnă însă că ar trebui să marginalizăm o întreagă industrie, doar pentru ca e dificil de înţeles. Siguranţa in spaţiul virtual a depăşit de mult stagiul de capriciu sau de colţul de joacă al generaţiei high-tech. Mediul de afaceri, de exemplu, este responsabil pentru protecţia datelor şi a tranzacţiilor desfăşurate online.
E uşor de înţeles că nevoia unei naţiuni pentru turism, afaceri externe şi apărare naţională va împinge marketingul de ţară. Pentru ca o industrie să deschidă un dialog sincer, deschis cu restul societăţii se necesită eliminarea terminologiei complicate, distrugerea stereotipurilor prin educaţie, si nu în ultimul rând, multă răbdare din partea tuturor celor implicaţi.
Din păcate comunitatea cibernetică nu e lipsită de probleme, iar una dintre ele este „expertul obosit”. Mulţi dintre angajaţii din domeniul IT au petrecut deja ani îndelungaţi lucrând alături de analfabeţi într-ale calculatoarelor şi s-au declarat la punctul de saturaţie. În loc să explice ad infinitum aceleaşi concepte de rutină, au adoptat o viziune cinică, unde preferă să păstreze „neînţelegătorii” pe-afară. Atunci când privim însă din perspectiva unei comunităţi multi-culutrale unde întâlnim oameni noi în fiecare zi, oare ar trebui să încetăm a mai explica ceva despre noi, pe motiv că „oricum nu vor şti”? Oare ar trebui ca alţii să înceteze să mai împărtăşeasca ceva cu noi pentru că „oricum nu ştim”? Şi dacă da, atunci care mai e scopul educaţiei, dacă ne opunem complacent diseminării informaţiei?
This analogy was originally published on February 26th 2015 and is available in the following alternative languages.
